Dezvoltarea instrumentelor muzicale a fost dominata de Occident incepand cu anii 1400 iar cele mai profunde schimbari au avut loc in perioada Renasterii. Instrumentele au avut alte si scopuri in afara de acompanierea cantaretilor sau dansatorilor, iar interpretii le-au folosit ca instrumente solo. Instrumentele cu clape si lautele s-au dezvoltat ca instrumente polifonice, iar compozitorii au aranjat piese din ce in ce mai complexe folosind tabulaturi mai avansate.
Compozitorii au inceput de asemenea sa proiecteze piese muzicale pentru instrumente specifice. In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, orchestratia a intrat in practica comuna ca metoda de scriere a muzicii pentru o varietate de instrumente. Compozitorii au creat atunci orchestratia in care interpretii individuali isi puteau pune in valoare stilul si calitatile proprii. Stilul polifonic a dominat muzica populara, iar producatorii de instrumente au raspuns in consecinta.
Incepand cu aproximativ 1400, rata de dezvoltare a instrumentelor muzicale a crescut in mod serios pe masura ce compozitiile au cerut sunete mai dinamice.
De asemenea, oamenii au inceput sa scrie carti despre crearea si catalogarea instrumentelor muzicale; prima astfel de carte a fost tratatul din 1511 al lui Sebastian Virdung, Music getuscht und ausgezogen („Muzica germanizata si abstractizata”). Lucrarea lui Virdung este remarcata ca fiind deosebit de amanuntita pentru includerea descrierilor unor instrumente „neregulate”, cum ar fi coarnele vanatorilor si clopotele de vaca, desi Virdung este de asemenea critic referitor la acelasi lucru.
Au urmat alte carti, printre care Spiegel der Orgelmacher und Organisten („Oglinda producatorilor de organe si a cantaretilor care le folosesc”), de Arnolt Schlick, in anul urmator, un tratat privind construirea de organe/orgi si cantatul la aceste intrumente.
Dintre cartile de instructiuni si referintele publicate in epoca Renasterii, una este remarcata pentru descrierea detaliata a tuturor instrumentelor de suflat si a celor cu corzi, inclusiv afisand dimensiunile lor relative. Aceasta carte, Syntagma musicum de Michael Praetorius, este considerata acum o referinta autoritara a instrumentelor muzicale din secolul al XVI-lea.
In secolul al XVI-lea, constructorii de instrumente muzicale au dat majoritatii instrumentelor – cum ar fi vioara – „formele clasice” pe care le pastreaza si astazi. S-a dezvoltat si un accent pe frumusetea estetica; ascultatorii erau la fel de multumiti de aspectul fizic al unui instrument cat si de sunetul sau.
Prin urmare, constructorii au acordat o atentie speciala materialelor si manoperei, iar instrumentele au devenit colectii in case si muzee. In aceasta perioada, producatorii au inceput sa construiasca instrumente de acelasi tip, in diferite dimensiuni, pentru a raspunde cererii tot mai mari si a aparitiei unui numar foarte mare de piese scrise, pentru aceste grupuri de instrumente.
Constructorii de instrumente au dezvoltat si alte caracteristici care se pastreaza pana astazi. De exemplu, in timp ce organele cu tastaturi si pedale multiple existau deja, primele organe solo au aparut la inceputul secolului al XV-lea. Acestea au fost menite sa produca un amestec de timbre, o dezvoltare necesara pentru complexitatea muzicii vremii. Trompetele au evoluat si ele in forma lor moderna pentru a imbunatati portabilitatea.
Stilul baroc
Incepand din secolul al XVII-lea, compozitorii au inceput sa creeze lucrari cu un stil mai emotionant. Ei considerau ca un stil monofonic se potrivea mai bine muzicii emotionale si scriau piese muzicale pentru instrumente care ar completa vocea umana. Drept urmare, multe instrumente care nu erau in masura sa aiba o gama si o dinamica mai mari au fost abandonate. Un astfel de instrument a fost shawm (un instrument conic, din lemn dublu de trestie, realizat in Europa din secolul al XII-lea pana in zilele noastre)
Instrumentele ce arcus, cum ar fi vioara, viola, baritonul si diverse laute au dominat muzica populara. Totusi, in jurul anului 1750, lauta a disparut din compozitiile muzicale in favoarea popularitatii crescande a chitarei. Pe masura ce prevalenta orchestrelor cu coarde a crescut, instrumentele de suflat cum ar fi flautul, oboiul si fagotul au fost readmise pentru a contracara monotonia.
La mijlocul secolului al XVII-lea, ceea ce a fost cunoscut sub numele de “cornul vanatorului” a suferit transformarea intr-un „instrument de arta” format dintr-un tub alungit, o gaura mai ingusta, un clopot mai larg si o gama marita. Detaliile acestei transformari nu sunt clare, dar cornul modern sau, mai coloidal, cornul francez, aparuse deja pana in 1725.
A aparut de asemenea trompeta de glisare, o varianta care include o gura cu gat lunga care aluneca atat inauntru cat si in afara, permitand cantaretului ajustari infinite ale tonului. Aceasta variatie a trompetei a fost nepopulara din cauza dificultatii implicate in folosirea ei. Organele au suferit modificari tonale in perioada baroca, intrucat producatori precum Abraham Jordan din Londra, au facut ca opririle sa fie mai expresive si au adaugat dispozitive precum pedalele expresive. Sachs a vazut aceasta tendinta ca o „degenerare” a sunetului general al organelor.
Perioada clasica si romantica
In perioadele clasice si romantice ale muzicii, care au durat aproximativ 150 de ani (de la 1750 pana la1900), o mare parte din instrumente muzicale capabile sa produca timbre noi si volum mai mare au fost dezvoltate si introduse in muzica populara.
Modificarile de design care au largit calitatea timbrelor, au permis instrumentelor sa produca o varietate mai larga de exprimare. Marile orchestre au crescut in popularitate si, in paralel, compozitorii au decis sa produca partituri orchestrale intregi care au folosit abilitatile expresive ale instrumentelor moderne. Intrucat instrumentele erau implicate in colaborari la o scara mult mai mare, proiectele lor trebuiau sa evolueze pentru a raspunde cerintelor orchestrei.
Unele instrumente au trebuit, de asemenea, sa devina mai puternice pentru a umple sali mai mari si a fi auzite de orchestre importante. Flauturile si instrumentele arcuite au suferit multe modificari si conceptii de proiectare – cele mai multe dintre ele nu au avut succes – in eforturile de a creste volumul. Alte instrumente au fost schimbate doar pentru a-si putea juca rolul in partituri. Trompetele aveau in mod traditional o gama „defecta” – erau incapabile sa produca anumite note cu precizie.
Noi instrumente, cum ar fi clarinetul, saxofonul si tuba au devenit accesorii in orchestre. Instrumente precum clarinetul au devenit, de asemenea, intregi „familii” de instrumente, capabile de diferite intervale: clarinete mici, clarinete normale, clarineturi de bas si asa mai departe.
Modificarile la timbre si volum a fost o schimbare in pasul tipic folosit pentru a regla instrumentele. Instrumentele menite sa cante impreuna, ca intr-o orchestra, trebuie sa fie reglate la acelasi standard, ca nu cumva sa produca sunete diferite in mod sonor, in timpul cantarii acelorasi note. Incepand cu 1762, tonul mediu al concertului a inceput sa creasca de la un nivel scazut de 377 de vibratii la un maxim de 457 in 1880, la Viena.
